Henric Ștraitman
| Henric Ștefan Ștraitman | |
Ștraitman în 1938 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1873 Piatra-Neamț, România |
| Decedat | martie 1950 (77 de ani) București, România |
| Căsătorit cu | Rachel-Hélène Vermont |
| Copii | Max-Radu Streitman |
| Cetățenie | |
| Religie | agnosticism |
| Ocupație | diplomat jurnalist sindicalist[*] traducător politician medic personal militar propagandist |
| Limbi vorbite | germană română |
| Senator al României | |
| În funcție 1926 – 1927 | |
| Circumscripția | Storojineț |
| Președinte al Centralei Evreilor din România | |
| În funcție 7 februarie 1942 – 30 decembrie 1942 | |
| Succedat de | Nandor Gingold |
| Partid politic | Partidul Poporului (până în 1932) Partidul Național Agrar (din 1932) |
| Alma mater | Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea din Zürich Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Stuttgart[*] |
| Semnătură | |
| Modifică date / text | |
Henric Ștefan Ștraitman (cunoscut și ca Henric Șt. Streitman, Henric Streitman, Straitman, Enric Streitman, Henri Streitman, Henry Streitman, Henric Streitmann sau Henric Streittman; n. 1873, Piatra Neamț – d. martie 1950, București) a fost un jurnalist, eseist, traducător, editor și om politic român de origine evreiască. A activat în presa românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea, colaborând cu publicații socialiste, liberale, moderniste și naționaliste, și a fondat mai multe ziare și reviste. A tradus lucrări științifice și social-politice și a publicat volume de eseuri în care a abordat probleme filosofice, sociale și culturale.
Provenit din mișcarea socialistă, s-a apropiat în anii 1910 de cercurile liberale și a susținut inițial Antanta în Primul Război Mondial. Arestat de administrația germană după ocuparea sudului României, a fost deportat în Bulgaria, iar în 1918 a colaborat cu presa favorabilă păcii separate cu Puterile Centrale. În perioada interbelică a devenit membru al Partidului Poporului, fiind ales senator în 1926, în circumscripția Storojineț, și a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, colaborând cu Nicolae Titulescu. A susținut apropierea româno-polonă și proiecte de cooperare europeană, dar a păstrat totodată relații cu cercuri naționaliste și s-a alăturat în 1932 Partidului Național Agrar al lui Octavian Goga.
În timpul regimului Ion Antonescu, Ștraitman a deținut președinția Centralei Evreilor din România între februarie și decembrie 1942, instituție creată de autorități pentru controlul populației evreiești. Funcția sa a fost predominant reprezentativă, conducerea administrativă fiind exercitată în mare parte de secretarul general Nandor Gingold. Poziția sa conciliantă față de autorități a provocat conflicte cu lideri evrei precum A. L. Zissu, iar după război a fost anchetat în legătură cu activitatea Centralei, dar nu a fost condamnat în procesul foștilor săi conducători.
Biografie
[modificare | modificare sursă]Originea, studiile și începuturile publicistice
[modificare | modificare sursă]Henric Ștraitman s-a născut în 1873, la Piatra Neamț.[1][2.1][3.1] A avut o soră, Ida, cu cinci ani mai mică.[4] Familia practica iudaismul și, asemenea unei mari părți a evreilor din România dinaintea emancipării, nu beneficia inițial de cetățenie română.[5.1] Tatăl său făcea parte din mediile culturale ale orașului.[6.1] La vârsta de cinci ani l-a cunoscut pe cântărețul ambulant Velvel Zbarjer, găzduit o vreme de familie și expulzat ulterior din România după publicarea unei poezii critice la adresa nedreptăților sociale.[6.2] În copilărie a primit lecții particulare de germană și franceză de la contele Jurawski, refugiat politic polonez și pasionat de științe, care l-a familiarizat cu teoriile lui Jean-Baptiste de Lamarck și Charles Darwin.[3.1] Mai târziu a respins termenul de „israelit”, considerându-l un eufemism pretențios pentru identitatea evreiască.[7]
Încă din anii de liceu a fost apropiat de mișcarea socialistă studențească. Debutul său publicistic este plasat în 1888, în Revista Olteană a lui Traian Demetrescu.[8] În 1889 a început să colaboreze cu revista Școala Nouă, editată de Garabet Ibrăileanu, alături de Izabela Andrei, Panait Mușoiu și Raicu Ionescu-Rion. Scria despre sociologie, științele naturii, filologie și curente literare.[9.1] I-au fost atribuite și articole semnate cu pseudonimul I. Chilieanu, atribuire disputată în favoarea lui Ibrăileanu; acestea abordau diferențele dintre realism și naturalism și controversa privind caracterul pornografic al literaturii naturaliste.[9.2][10.1]
A studiat fizica și chimia la universitățile din Göttingen, Zürich și Berlin, continuându-și pregătirea la Școala Tehnică Superioară din Stuttgart.[2.1] A audiat și cursuri de filosofie la Universitatea din Roma.[2.1][11] A urmat discipline diverse, fiind creditat cu un doctorat în chimie fizică și cu o licență în filosofie, deși traseul exact al specializărilor sale academice a rămas neclar.[11][11][12] Printre colegii săi din Germania s-au numărat Barbu Brănișteanu, Gheorghe Gh. Longinescu, Simion Mehedinți și Alexandru Tzigara-Samurcaș.[13]
În iulie 1889, Ștraitman a fost acuzat de colaborare cu poliția germană și de transmiterea unor informații despre militanții socialiști pentru a evita propria expulzare, acuzație legată de urmărirea organizatorului marxist Eduard Fuchs în Regatul Württemberg.[14] A continuat să trimită articole revistei Școala Nouă până la încetarea apariției acesteia, în mai 1890.[9.1][10.2]

În iunie 1891 a publicat în ziarul Românul un articol despre Mihai Eminescu, în care lega conservatorismul sceptic al poetului de tratamentul ostil primit din partea societății.[15] Interpretarea a provocat reacții ostile, inclusiv atacuri antisemite.[16] Începând din 1894 a colaborat constant cu Românul,[2.1][12][11] în paralel cu activitatea desfășurată în cercul socialist Sotir și la publicația Munca. Aici a cunoscut-o pe jurnalista Rachel Vermont, cu care s-a căsătorit.[17] Împreună au tradus lucrări științifice și social-politice; în 1894 au publicat primul volum din Degenerarea de Max Nordau.[18.1][19] În septembrie 1895 li s-a născut fiul, Max-Radu Streitman, în perioada în care Henric lucra la ziarul Țara.[20][21]
Traducerile familiei Ștraitman s-au înscris în circulația literaturii științifice și socialiste din România sfârșitului de secol XIX, alături de lucrările unor intelectuali evrei precum Saniel Grossman și Adolphe Stern.[22] În studiul introductiv la Degenerarea, cei doi au discutat raporturile dintre ideile lui Nordau și socialism, inclusiv divergențele sale față de marxism.[19] În anul următor au tradus lucrarea Femeia de August Bebel.[2.2] Activitatea sa a fost comentată de Constantin Stamatin-Nazone în volumul Profiluri (1894),[18.2] iar stilul său publicistic a fost caracterizat prin ironie, subtilitate și erudiție.[12] În 1902 a publicat broșura Oamenii zilei. Instantanee, sub pseudonimul Almaviva.[18.1][2.3]
Activitatea în presa liberală
[modificare | modificare sursă]În octombrie 1897, ca reprezentant al ziarului Liberalul, a acceptat invitația unei societăți literare maghiare de a vizita Budapesta, alături de Brănișteanu și Henric Sanielevici. Participarea a stârnit controverse, întrucât majoritatea jurnaliștilor români refuzaseră invitația pe fondul restricțiilor impuse presei românești în Transleithania.[23] În iunie 1900, Ștraitman și Petre I. Sturdza au asistat la premiera budapestană a piesei O lecție de Radu D. Rosetti, prilej cu care au fost sărbătoriți de jurnaliști maghiari. Relațiile sale cu cercurile culturale ungare au atras acuzații de simpatii pro-maghiare.[24]
În mai 1899, în timpul guvernării conservatoare, generalul Ion Algiu, conducătorul Poliției, l-a amenințat cu expulzarea dacă nu înceta activitatea publicistică favorabilă Partidului Național Liberal.[25] În februarie 1903 a primit cetățenia română printr-un vot special al Senatului.[26][27] În această perioadă a trecut împreună cu soția la ortodoxie, adoptând prenumele creștin „Ștefan”.[26][28][11][20] După moartea mamei sale a revenit la practicile iudaice, rostind rugăciunea Kadiș la Sinagoga Malbim și participând la slujbe religioase; soția sa nu s-a reconvertit la iudaism.[28][28]
În 1902 a părăsit redacția ziarului Secolul, unde lucrase alături de Dumitru Karnabatt și sub patronajul politic al lui Eugeniu Stătescu, trecând la Observatorul, publicație liberală condusă de Vasile Epurescu.[29][30] A devenit redactor-șef, avându-l pe Karnabatt drept colaborator apropiat,[31] și a apărat sub semnătura Almaviva opera prozatorului Duiliu Zamfirescu în disputele sale cu criticii literari, între care Ilarie Chendi.[32] În decembrie 1904 a fost admis în Societatea Română pentru Literatură și Artă, organizație întemeiată de N. Petrașcu care urmărea asocierea scriitorilor români și a celor evrei lipsiți de cetățenie.[5.2][33]
A înființat apoi cotidianul Prezentul și, în 1908, săptămânalul politic Cuvinte Libere.[2.1][11] Primul a intrat în polemici cu revista satirică Furnica,[34] în vreme ce Cuvinte Libere a fost apreciată pentru tonul civilizat al dezbaterilor politice.[35] Printre colaboratori s-au aflat Victor Eftimiu, Adrien Le Corbeau, Mihail Cruceanu, Al. T. Stamatiad și Eugeniu Sperantia.[36][37][38.1][39] A întreținut relații și cu Gala Galaction, cu care a participat la rugăciuni într-o sinagogă bucureșteană în decembrie 1908; acesta a evocat ulterior posibilitatea unei solidarități româno-evreiești și l-a apreciat ca jurnalist.[40] Ștraitman a continuat să practice iudaismul și în deceniile următoare.[41.1][42.1]
Prezentul a întâmpinat dificultăți financiare, funcționând într-o încăpere neîncălzită din Pasajul Macca-Vilacrosse, iar plata colaboratorilor a fost adesea întârziată.[38.2] În martie 1910, bunurile sale mobile au fost executate silit pentru plata unei datorii către R. Goldemberg.[43] După încetarea publicațiilor proprii, Ștraitman a devenit redactor-șef al cotidianului liberal Viitorul, coordonat de Ion G. Duca și Constantin Banu,[2.1] și colaborator apropiat al revistei Flacăra.[44] În decembrie 1912 a anunțat lansarea publicației Realitatea, destinată eliminării „ideologiei” și „frazeologiei” din viața publică.[45] În aceiași ani s-a apropiat de Duca, Constantin Angelescu și Constantin Argetoianu.[12][46.1]
În ianuarie 1913 a participat la conducerea Asociației Generale a Presei, alături de Karnabatt, Constantin Bacalbașa, Constantin Costa-Foru, Scarlat Lahovary, Constantin Mille, Barbu Brănișteanu și alți ziariști.[47] A realizat traduceri pentru Biblioteca Lumen, publicând între 1910 și 1911 Scènes de la vie de bohème de Henri Murger, Femeia și socialismul de August Bebel și povestiri de Vladimir Korolenko.[18.1] Adaptarea piesei La Rampe de Henri James de Rothschild a fost montată de compania teatrală Alexandru Davila, dar a fost criticată pentru greșelile de redactare și pentru calitatea adaptării.[48]
În 1913 a publicat, sub egida Uniunii Evreilor Pământeni, o anchetă publicistică despre chestiunea evreiască, la care au participat personalități precum Alexandru Ciurcu și Constantin G. Dissescu.[49] În februarie 1914 a fost identificat de fostul său colaborator Henric Sanielevici drept autorul articolelor semnate Quidam în ziarul Facla. Sanielevici i-a atacat traseul politic și religios, reluând inclusiv acuzațiile privind presupusa colaborare cu poliția germană.[50] În martie 1914 a participat, împreună cu mai mulți ziariști, la un banchet franco-român organizat în onoarea jurnalistului francez Stéphane Lauzanne.[51]
Primul Război Mondial și Partidul Poporului
[modificare | modificare sursă]În 1914, când România își păstra neutralitatea, Ștraitman a publicat o monografie consacrată vieții și ideilor socialistului francez Jean Jaurès, asasinat în același an.[18.1] În paralel, a colaborat cu Naționalul, ziarul lui Toma Stelian, care susținea puterile Antantei.[52.1] Adversarii săi din redacția revistei Furnica l-au acuzat de implicare în afaceri cu exporturi către Puterile Centrale, prin intermediul contactelor sale liberale.[53] După ocuparea sudului României de armatele germane, a rămas în teritoriul controlat de inamic și s-a numărat printre ostaticii arestați de autoritățile de ocupație, alături de Alexandru Ciurcu, Constantin Antoniade, Alexandrina Cantacuzino, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, Nicolae Malaxa, Mina Minovici și Constantin Rădulescu-Motru.[54.1] A fost reținut inițial la Hotelul Imperial, apoi transferat la Săveni.[54.2]
În octombrie 1917, Ștraitman și publicistul Ghiță Rădulescu, cunoscut sub pseudonimul Arhibald, au fost deportați în Bulgaria și internați la Troian. Experiența deportării a stat și la baza volumului memorialistic Porcii, în care Ștraitman a fost ironizat pentru presupusele sale afecțiuni medicale.[55][52.2][52.3] Grupul de deportați a fost eliberat la 23 decembrie 1917.[52.4] Ștraitman a fost deținut pentru o perioadă și la Mănăstirea Tismana.[56.1]
După încheierea armistițiului din 1918, a devenit director editorial al ziarului Renașterea, editat de Virgil Arion în Bucureștiul ocupat și favorabil apropierii de Germania. Alexandru Macedonski a salutat intrarea sa în redacție, apreciindu-i cultura și talentul jurnalistic.[57] Publicația a susținut însă poziții progermane vehemente, inclusiv pedepsirea românilor care sărbătoriseră înfrângerile armatei germane pe frontul occidental.[52.5] Ziarul era asociat cercurilor conduse de Petre P. Carp și editorului Leon Alcaly.[52.6] În această perioadă, Ștraitman și-a schimbat poziția față de intervenția României în război, contestând sprijinul pe care îl acordase anterior luptei împotriva Puterilor Centrale.[52.7] Au circulat și acuzații privind obținerea de avantaje materiale de la administrația de ocupație în schimbul colaborării publicistice.[52.8]
După sfârșitul războiului, a organizat la București salonul cultural și biblioteca Hasefer, într-o vilă de inspirație venețiană.[12] În ianuarie 1919 a participat la înființarea Uniunii Ziariștilor Profesioniști (UZP), fiind ales primul președinte, la propunerea lui Pamfil Șeicaru, după ce Nicolae Constantin Batzaria refuzase funcția.[12][58] A încercat să relanseze Prezentul și a anunțat o nouă revistă, Calea, precum și alte proiecte publicistice de critică socială și politică.[59][60] În același timp a abandonat socialismul, sub influența Revoluției din Octombrie, și s-a apropiat de liberali, fără a adera la partid.[12] A frecventat și cercul politic al lui Nicolae Săveanu, alături de Adolphe Clarnet și Dinu Nicodin.[61]
Înaintea alegerilor din 1920 a aderat la Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. A colaborat la ziarul partidului, Îndreptarea, și a lucrat alături de Octavian Goga.[62.1] A fost un susținător al lui Averescu, pe care îl considera un conducător capabil să restabilească ordinea și prosperitatea.[62.2] Candidatura sa într-o circumscripție din Transilvania a fost sprijinită de Goga, dar nu a obținut rezultatul dorit în rândul alegătorilor evrei, care priveau cu rezerve un candidat provenit din Vechiul Regat.[63] În 1921, guvernul averescan i-a încredințat primirea cărturarului Moses Gaster, anterior expulzat din România. Ștraitman l-a întâmpinat la Curtici și l-a însoțit la Arad, unde Gaster s-a adresat comunității evreiești.[64.1]
Mandatele senatoriale și polemicile anilor 1920
[modificare | modificare sursă]La alegerile din 1922, Ștraitman a candidat în Bucovina, unde reprezentarea electorală a evreilor era disputată între Mayer Ebner, lider al Partidului Consiliului Popular, și Benno Straucher, conducător al Partidului Național Popular Evreiesc. Ebner l-a inclus pe Ștraitman pe lista pentru Senat în circumscripția Storojineț, iar pe Karl Klüger la Cernăuți.[65.1] Ștraitman a ocupat și funcția de consilier în Ministerul Afacerilor Externe,[12][11][66.1] activitate care ar fi putut întrerupe primul său mandat parlamentar.[64.2]
A continuat colaborarea cu mediile socialiste și moderniste, publicând la Facla sub pseudonimul Omul de pe stradă,[11][67][46.2][2.1] ales pentru a sublinia interesul față de emanciparea socială și accesibilitatea articolelor sale.[67][46.2] Din 3 iunie 1922 a colaborat și la Contimporanul, revista avangardistă editată de Ion Vinea, alături de Eugen Filotti, Benjamin Fondane, Nicolae L. Lupu, Camil Petrescu și Dem. Theodorescu.[68.1] A contribuit și la un număr omagial dedicat lui Tudor Arghezi.[68.2] Fondane i-a apreciat stilul, subtilitatea și ironia, considerându-l un jurnalist care ar fi putut dobândi renume în orice altă literatură europeană.[69]
În aprilie 1922 a depus mărturie la Procesul din Dealul Spirii, în care erau judecați membri ai nou-înființatului Partid Comunist. A contestat acuzațiile de trădare și terorism formulate împotriva unor inculpați, între care Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea și David Fabian.[70] În schimb, în articolele sale din Contimporanul a criticat extremismul politic și metodele comuniștilor.[71] În iulie 1923 a reprezentat presa evreiască la un congres al jurnaliștilor minoritari organizat la Arad de Árpád Paál.[72] În același an a publicat volumul Revizuiri, iar în 1924 a reeditat traducerea din Max Nordau realizată în 1894.[2.2] Rachel Ștraitman a continuat traducerea lucrărilor darwiniste, între care o broșură de popularizare semnată de Émile Ferrière.[73]
Garabet Ibrăileanu a criticat tonul mizantropic și intelectualist al volumului Revizuiri,[74] iar autorul a rămas relativ izolat în mediul gazetăresc, deși a continuat să fie apreciat de avangardiști.[69] A publicat în revistele Puntea de Fildeș și Adam, editată de Isac Ludo.[2.2] Prima a reprodus și un portret al său realizat de pictorul M. H. Maxy.[75]
În august 1925 a publicat în Facla un articol provocator prin care propunea înființarea unui partid declarat antisemit, atrăgând criticile ziarului liberal Mișcarea.[76] A fost ales senator în 1926, împreună cu Klüger, pe listele alianței dintre Partidul Poporului și gruparea lui Ebner.[65.2] În circumscripția sa a obținut 270 de voturi, față de numai nouă pentru candidatul liberal Stinodela Scala.[77] Prezența sa în partidul lui Averescu a fost exploatată de presa radical-naționalistă în atacurile împotriva lui Octavian Goga, căruia i se reproșa colaborarea cu un politician evreu.[78][79]
Alte publicații naționaliste i-au atribuit declarații ofensatoare la adresa românilor, inclusiv o pretinsă caracterizare a acestora drept „o bandă de hoți, stăpâniți de alcoolism și sifilis”.[80] În Parlament, Valeriu Pop, reprezentant al Ligii Apărării Național-Creștine (LANC), a reluat acuzațiile difuzate și de revista germană Die Weltkampf și a susținut că Partidul Poporului ar fi abandonat naționalismul.[56.2] Ștraitman a respins declarația care i se atribuia, considerând-o o fabricație.[81] A fost apărat public de parlamentarul Mișu Papp-Craiova, care, deși își declara propriile convingeri antisemite, i-a lăudat atitudinea din timpul războiului și identificarea cu România.[56.1]
Activitatea diplomatică și colaborarea cu Nicolae Titulescu
[modificare | modificare sursă]
În august 1924, Ștraitman a fost decorat cu gradul de ofițer al Ordinului Steaua României.[82] Până în 1927 primise și gradul de comandor al Ordinului Sfântul Sava și pe cel de cavaler al Ordinului Polonia Restituta.[11] A contribuit la consolidarea relațiilor diplomatice dintre România și Polonia, în cadrul alianței bilaterale. A fost raportor oficial la o conferință româno-polonă organizată la Galați, publicând un studiu istoric în revista Societatea de Mâine. În aceeași perioadă pregătea trei volume: Între da și nu, Ziua e scurtă și Elogiul ipocriziei.[3.2] Dintre acestea, numai Între da și nu a apărut, la sfârșitul anului 1928, la Editura Cultura Națională,[2.2][83] fiind apreciat pentru stilul său paradoxal.[84] Avea în proiect și o lucrare de critică biblică privind Apostolul Pavel și începuturile creștinismului.[83]
După încheierea guvernării Averescu în iunie 1927, a continuat să lucreze în Ministerul Afacerilor Externe, inclusiv sub conducerea lui Nicolae Titulescu, pe care l-a însoțit în mai multe călătorii prin Europa. A păstrat totodată corespondența cu Averescu.[62.3] În timpul unei deplasări în Italia a discutat cu Titulescu despre originile ideologice ale fascismului italian și despre influența lui Georges Sorel, nume confundat inițial de diplomat cu istoricul Albert Sorel.[85]
În 1928 a participat la conducerea ziarelor Dimineața și Adevărul, relatând inclusiv despre mobilizarea politică a Partidului Național-Țărănesc. În octombrie a fost chemat ca martor în procesul publicistului Ionel Țăranu, desfășurat până în 1929.[86] La alegerile din decembrie 1928 a candidat din partea Partidului Poporului pentru Adunarea Deputaților, în circumscripția Cernăuți.[79][65.3]
Deși nu mai deținea un mandat parlamentar, a fost membru al delegației României la cea de-a XXV-a Conferință a Uniunii Interparlamentare,[87] precum și reprezentant al jurnaliștilor români în cadrul unei inițiative de cooperare inspirate de Mica Antantă, alături de Eugen Filotti și Emil Fagure.[88] A păstrat legături cu Octavian Goga, care l-a apreciat în broșura Mustul care fierbe pentru capacitatea sa de analiză, apărându-și totodată relația cu un intelectual evreu în fața criticilor antisemite.[89] Ștraitman l-a sprijinit financiar și editorial pe Pamfil Șeicaru la înființarea cotidianului naționalist Curentul, la care au lucrat inițial și publiciști evrei precum F. Brunea-Fox și Moses Rosen.[12]
În 1929 a fondat revista Observatorul Politic și Social, la care a colaborat și Mihail Manoilescu.[90][66.2][2.1] Publicația susținea proiectele de unificare europeană și populariza ideile paneuropene ale lui Richard von Coudenhove-Kalergi, inclusiv concepția acestuia despre contribuția iudaismului modern la cultura europeană.[66.3] În august 1929, Ștraitman a condus o delegație de jurnaliști români în Polonia și a ținut o intervenție în fața Comisiei Poloneze din Orașul Liber Danzig.[91] A candidat din nou în Bucovina la alegerile din 1931,[65.4] continuând în același timp să susțină activitatea lui Titulescu la Societatea Națiunilor.[92] Apărarea insistentă a ministrului a provocat și reacții critice în presă.[93]
Între Facla și extrema dreaptă
[modificare | modificare sursă]În 1932, când Octavian Goga a părăsit Partidul Poporului pentru a înființa Partidul Național Agrar (PNA), Ștraitman l-a urmat și a devenit membru al comitetului executiv al noii formațiuni. A colaborat la publicația gogistă Țara Noastră, continuându-și în paralel activitatea de jurnalist interesat de culisele vieții politice.[11][94] A rămas apropiat și de Ion G. Duca, devenit președinte al Partidului Național Liberal. Relația dintre cei doi a stârnit ironiile lui Tudor Arghezi, adversar al liderului liberal.[95] La sfârșitul anului 1933, după numirea lui Duca în funcția de prim-ministru, Ștraitman a consemnat temerile acestuia că va fi asasinat de legionari.[96]
Orientarea sa politică schimbătoare a fost criticată de Nichifor Crainic, care, în septembrie 1932, l-a descris drept un intelectual distins, dar incapabil să se stabilească definitiv într-o confesiune sau într-un curent de idei.[97] Colaborările sale cu publicații de orientări divergente au atras și acuzații de oportunism politic și material.[98.1] Ștraitman și Adolphe Clarnet au fost acuzați și de încercarea de a obține favoruri financiare de la Titulescu.[98.2] În aprilie 1932, unele bunuri ale lui Ștraitman din locuința de pe Calea Plevnei nr. 72 au fost vândute prin licitație pentru acoperirea unor datorii bancare.[99]
La sfârșitul anului 1933 a publicat volumul Mi se pare că..., la Editura Alcalay, consacrat reflecțiilor sale despre agnosticism și relativism.[100] Cartea a fost remarcată de Pompiliu Păltânea, care a apreciat modul indirect și surprinzător în care autorul aborda problemele filosofice.[101] Alexandru Robot i-a criticat relativismul,[94] în timp ce cronicarul Doctorul Ygrec de la Adevărul a apreciat umorul volumului, dar a contestat unele ironii privitoare la reprezentarea antropomorfă a divinității.[100]
La 5 iunie 1935 a participat la priveghiul lui Eugen Goga, fratele lui Octavian Goga, organizat la Spitalul Filantropia.[102] Câteva săptămâni mai târziu, PNA a fuzionat cu Liga Apărării Național-Creștine, formând Partidul Național Creștin (PNC). Continuarea legăturilor lui Ștraitman cu această formațiune profund antisemită a provocat noi controverse; a fost prezentat drept participant la campaniile electorale ale partidului,[12][103] deși au circulat și informații privind întreruperea relațiilor sale cu Goga după fuziune.[28] Convingerea sa că relațiile personale puteau fi separate de opozițiile ideologice l-a determinat să facă cunoștință între filosoful de extremă dreaptă Nae Ionescu și criticul său de stânga Nicolae Carandino.[46.3]
Ștraitman a continuat în același timp colaborările cu presa de stânga. Din 1932 a lucrat la Facla, alături de Carandino, Sergiu Dan, Ion Călugăru, N. Davidescu și Sandu Eliad.[104] În 1933, fiul său, Max-Radu, avocat, a participat la apărarea unor muncitori implicați în greva de la Grivița.[105] După asasinarea lui Duca, Ștraitman a colaborat la revista de extremă stângă Reporter, condusă de N. D. Cocea, sub pseudonimele Quidam și Alcest,[2.1] dar și la publicația Libertatea, asociată politicianului de dreapta Ion Gigurtu.[106] În ianuarie 1933 participase la dezbaterile clubului revistei Libertatea, prezentând o conferință susținută de Argetoianu.[107]
În 1934, Geo Bogza l-a inclus printre cei cinci jurnaliști români pe care îi considera modele ale profesiei, alături de Arghezi, Brunea-Fox, Vinea și Tudor Teodorescu-Braniște.[108] Ștraitman pregătea în aceeași perioadă o ediție a operelor lui Ion Heliade Rădulescu, însoțită de un studiu comparativ despre poezia acestuia și Biblia.[109] La 21 mai 1937 a primit Ordinul Leul Alb al Cehoslovaciei, împreună cu alți jurnaliști români, între care Barbu Brănișteanu, Emil Fagure, Demostene Botez, Ion Clopoțel și Romulus Dianu.[110]
A colaborat ocazional și cu revista sionistă Renașterea Noastră.[11] În 1929 participase, alături de Gala Galaction, Felix Aderca, Wilhelm Filderman, Mihai Antonescu, Paul Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Vaida-Voevod, Aristide Blank, Leon Ghelerter și A. L. Zissu, la volumul colectiv Combaterea antisemitismului, editat de Iancu Klein.[111] În februarie 1934 a susținut o conferință despre dimensiunea religioasă a chestiunii evreiești, alături de Mihai Ralea, care a abordat aspectele sociologice, și Sami Singer, care a prezentat sionismul.[112]
Persecuția antisemită și conducerea Centralei Evreilor
[modificare | modificare sursă]
După instalarea guvernului Octavian Goga la sfârșitul anului 1937, măsurile antievreiești au început să îl afecteze direct pe Ștraitman. La 1 ianuarie 1938 i-a fost anulat, împreună cu cel al altor ziariști evrei, permisul de călătorie gratuită pe rețeaua CFR.[113] În februarie 1938, fiul său Max-Radu a fost arestat și judecat sub acuzația de înșelăciune.[114] Pe fondul apropierii României de Germania nazistă și de Puterile Axei, în iulie 1940 numele lui Ștraitman a fost inclus pe listele autorilor evrei supuși campaniilor de excludere culturală; la 15 iulie, operele sale au fost interzise.[115][11] În august, Pamfil Șeicaru l-a prezentat drept unul dintre reprezentanții unei lumi politice eliminate de schimbările vremii.[85]
În timpul Statului Național-Legionar, Ștraitman a fost exclus, la 23 septembrie 1940, din Sindicatul Ziariștilor din București, păstrându-și totuși drepturile de pensie.[116] După înfrângerea legionarilor de către Ion Antonescu în ianuarie 1941, presa antisemită a continuat să îl atace. În martie 1941, ziarul Porunca Vremii l-a prezentat ca pe un apropiat evreu al lui Titulescu și i-a atribuit un trecut infracțional.[117]
Numit împuternicit guvernamental pentru problemele evreiești, Radu Lecca a avut inițial contacte cu A. L. Zissu privind posibilitatea relaxării unor măsuri discriminatorii. Zissu i-a făcut un portret defavorabil lui Ștraitman, caracterizându-l ca pe un jurnalist talentat, dar lipsit de scrupule, motivat de bani și neimplicat anterior în viața politică evreiască.[118.1] În decembrie 1941, după desființarea organizațiilor reprezentative ale evreilor, Ștraitman a fost inclus printre persoanele apropiate guvernului care urmau să conducă structura comunitară reorganizată, decizie întâmpinată cu neîncredere de o parte a populației evreiești.[119.1]
Centrala Evreilor din România (CER) a fost constituită ca organism de administrare și supraveghere a comunității evreiești, sub controlul lui Lecca. Instituția se inspira din modelul consiliilor evreiești impuse de autoritățile naziste și putea contribui la aplicarea planurilor antievreiești ale regimului.[119.2][41.2][120][42.2] Ștraitman a fost numit președinte, preluând funcția la 7 februarie 1942.[121] Numirea sa a fost favorizată de relațiile cu politicieni din diferite tabere, îndeosebi de legătura cu Veturia Goga, apropiată a lui Antonescu.[41.1][42.3] Candidatura a beneficiat și de acceptarea consilierului german pentru probleme evreiești, Gustav Richter, care a aprobat totodată numirea lui Lazar Halberthal, fost sportiv al Maccabi București, în fruntea comunității evreiești din Capitală.[42.4]
Noua instituție a dobândit un anumit grad de recunoaștere și din partea unor organizații evreiești care funcționau în clandestinitate. Wilhelm Filderman, conducătorul Uniunii Evreilor Români, i-a permis lui David „Dadu” Rosenkranz să conducă Secția de Recalificare Profesională a Centralei.[122] Ștraitman a fost însă acuzat de colaborare cu autoritățile antisemite, spre deosebire de liderii comunitari care se opuneau regimului.[123.1] A rămas în mare parte o figură reprezentativă, publicând apeluri la calm și supunere și lăsând numeroase atribuții administrative secretarului general, medicul Nandor Gingold.[41.1][42.5] Acesta, evreu convertit la catolicism, considera că rezistența deschisă la cererile Germaniei naziste putea provoca distrugerea imediată a comunității.[41.1] Ștraitman a îndemnat populația evreiască la prudență și calcul politic, în locul reacțiilor emoționale și al confruntării directe cu autoritățile.[42.6]
În mai 1942, Centrala a participat la desființarea cimitirului evreiesc de pe strada Sevastopol din București, impusă de autorități și executată prin muncă obligatorie, în pofida interdicțiilor religioase privind profanarea mormintelor. Operațiunea a fost supravegheată de Ștraitman, Gingold, Halberthal și reprezentantul sefard Marco Prezente.[124]
Poziția conciliantă a lui Ștraitman l-a adus în conflict cu liderii evrei care refuzau supunerea față de Lecca. Șef-rabinul Alexandru Șafran l-a caracterizat drept un jurnalist apreciat, dar cu un caracter perfid, în contrast cu comportamentul ostil al lui Gingold. Ștraitman a continuat să frecventeze sinagoga și a fost profund impresionat de unele predici ale șef-rabinului.[125.1] La ședințele Centralei, a intrat în dispute cu A. L. Zissu, pe care l-a atacat în intervențiile sale.[125.2] În iulie 1942 a manifestat o atitudine de resemnare față de veștile despre Holocaust din alte țări europene, exprimând ideea că evreii ar trebui să își schimbe raportarea la moarte; această poziție a provocat indignarea scriitorului Emil Dorian.[126]
La începutul lunii august 1942,[118.2] conflictul cu Zissu s-a agravat. Acesta l-a calificat pe Ștraitman drept trădător și renegat și a fost ulterior internat în lagărul de la Târgu Jiu.[127] Disputa a izbucnit în contextul cererilor privind o contribuție specială de patru miliarde de lei impusă comunității evreiești; în timpul unei întruniri, Zissu i-a insultat pe Ștraitman și pe Șafran, iar un inspector general român a interpretat intervenția drept o ofensă adusă lui Antonescu.[118.3][123.2]
Înlăturarea, perioada postbelică și moartea
[modificare | modificare sursă]Exercitarea președinției Centralei Evreilor de către Ștraitman a fost în mare parte nominală. A intervenit totuși în unele cazuri individuale, între care angajarea unui tânăr arhitect la instituție, la rugămintea lui Tudor Arghezi, pentru a-l proteja de măsurile represive.[128] Conducătorii Centralei au contrasemnat dispoziții financiare abuzive ale lui Lecca, în timp ce organizarea deportărilor în Transnistria și alte acțiuni criminale împotriva evreilor au aparținut în principal autorităților statului român.[41.3][129.1][42.7] În cadrul instituției, Rosenkranz a participat la acțiuni de ajutorare a supraviețuitorilor pogromului de la Iași și ai detenției din lagărul de la Vapniarka.[122]
Ștraitman i-a propus filosofului Iosif Brucăr să conducă Departamentul de Învățământ al Centralei, dar acesta a refuzat.[130.1] Ulterior, Theodor Loewenstein-Lavi a acceptat conducerea departamentului din partea Executivului Sionist, folosind funcția pentru promovarea educației naționale evreiești. Numirea a fost contestată de Zissu, care dezaproba participarea sioniștilor la instituția controlată de regim.[118.4] În septembrie 1942, Gustav Richter a obținut îndepărtarea lui Loewenstein-Lavi, după ce i-a descoperit activitatea antinazistă, iar Executivul Sionist a fost interzis.[131.1][132.1] Ștraitman l-a sfătuit atunci pe liderul sionist Mișu Benvenisti să plece în Palestina pentru a evita represaliile consilierului german.[132.2]
La 30 decembrie 1942, Ștraitman a fost înlocuit la președinția Centralei Evreilor de Nandor Gingold.[133][129.2] Noua conducere a adoptat o linie mai apropiată de autoritățile germane, iar disputa dintre foștii și noii administratori s-a accentuat.[128] Ștraitman demisionase pe fondul opoziției față de încercările lui Gingold de a reduce autonomia comunităților locale.[134]
Ulterior, Ștraitman, Brucăr și bancherul Aristide Blank au fost incluși de noua conducere a Centralei pe o listă de ostatici evrei.[130.2] Ștraitman a fost pus sub supravegherea Circumscripției 31 de Poliție, fiind înregistrat cu domiciliul pe Calea Plevnei nr. 72.[135] În august 1943, chiar și ziarul antisemit Porunca Vremii i-a consacrat un articol relativ favorabil, prezentându-l ca pe un bătrân sărac și pașnic, aflat între identitatea evreiască și integrarea în lumea românească, și explicând înlăturarea sa printr-o atitudine mai moderată decât a succesorului.[136]
Spre sfârșitul războiului, Ștraitman s-a apropiat de sionismul revizionist, susținând emigrarea evreilor în Palestina.[12] După Lovitura de stat de la 23 august 1944, care a înlăturat regimul Antonescu, a revenit pentru scurt timp în atenția publicului. În februarie 1945, Ștraitman a fost omagiat de Tudor Arghezi în Bilete de Papagal, fiind apreciat pentru cultura sa și activitatea publicistică.[137] În luna mai, sora sa Ida Schapira a fost ucisă de un hoț în locuința de pe strada Filaret din București.[4]
În această perioadă, unele persoane care lucraseră în Centrala Evreilor au revenit în viața organizațională a comunității. David Rosenkranz, anterior criticat pentru implicarea în sistemul muncii obligatorii, a devenit secretar general al Uniunii Evreilor Români legalizate,[138] apropiindu-se ulterior de Comitetul Democrat Evreiesc, formațiune la care a aderat și Theodor Loewenstein-Lavi.[122][118.5][139.1] În martie 1945, procurorul Mihail de Mayo i-a interogat pe Ștraitman și Alexandru Șafran în legătură cu activitatea Centralei.[140] Ștraitman a fost cercetat și de o comisie de epurare constituită pe lângă Federația Comunităților Evreiești din România.[141] În februarie 1946, alți foști conducători ai Centralei au fost judecați de Tribunalul Poporului, Nandor Gingold și Vasile Isăceanu fiind condamnați la închisoare pe viață.[142][129.3][42.8]
În iulie 1946, Ștraitman și alți foști conducători ai Centralei Evreilor au fost privați de drepturile electorale înaintea alegerilor generale din noiembrie.[143] După instaurarea regimului comunist în 1947, activitatea sa politică a încetat, fără să fie supus unor noi procese.[12] Volumul Mi se pare că... a fost inclus printre cărțile cu acces restricționat de cenzura comunistă.[144] Fiul său Max-Radu și-a continuat cariera muzicală, susținând concerte de pian și conducând în 1947 un ateneu popular „Tudor Vladimirescu” la București; în 1948 a concertat și într-o instituție culturală care purta numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.[145][146]
În 1951, Enric Furtună presupunea în mod eronat că Ștraitman ar fi putut emigra în Israel.[147] A fost vehiculat și anul 1949 ca dată a decesului, asociat cu Israelul.[11] Ștraitman a murit în martie 1950. Înmormântarea a avut loc joi, 30 martie, la Cimitirul Evreiesc din Șoseaua Giurgiului, București. I-au supraviețuit soția, Rachel-Hélène, și fiul, Max-Radu.[20]
Posteritate
[modificare | modificare sursă]În ultimii ani ai vieții lui Ștraitman, autoritățile comuniste au intensificat represiunea împotriva organizațiilor sioniste. Theodor Loewenstein-Lavi a fost închis, emigrând în Israel în 1957,[139.2][131.2] iar avocatul David Rosenkranz, implicat în apărarea activiștilor sioniști, a părăsit România în 1961.[122] Ștraitman apare ca personaj secundar în piesa istorică Adio, majestate! de Alexandru Voitin, publicată parțial în decembrie 1967.[148] În montarea teatrală din 1972, rolul său a fost interpretat de Gheorghe Lazarovici.[149]
Nicolae Carandino i-a consacrat un portret în volumul memorialistic De la o zi la alta (1979), considerându-l mai degrabă conservator decât reacționar, preferând liniștea existenței burgheze în locul revoluțiilor politice, și unul dintre cei mai pătrunzători jurnaliști ai epocii.[46.2][46.4] Tot în 1979, publicistul A. P. Samson a remarcat trecerea sa de la socialism la extrema dreaptă și lipsa unei orientări politice stabile, apreciindu-i totodată talentul literar și asemănarea stilistică cu François Rabelais.[11]
O mare parte a activității sale publicistice a rămas puțin cunoscută și după Revoluția Română din 1989. Criticul Geo Șerban a propus în 2015 recuperarea scrierilor sale prin publicarea unei antologii reprezentative din sutele de articole apărute în presa românească.[67]
În 1990 a fost înființată o nouă Uniune a Ziariștilor Profesioniști, care a revendicat continuitatea juridică față de organizația interbelică prezidată de Ștraitman. Această filiație a fost contestată în 2016 de istoricul presei Marian Petcu, care a legat instituția postcomunistă de un sindicat al presei înființat în 1955. În evaluarea sa, Ștraitman ilustra mobilitatea politică și religioasă a epocii, prin trecerea succesivă prin socialism, liberalism, populism naționalist și fascism, dar și prin pregătirea sa universitară diversă.[11]
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ „Čs. řád Bílého lva, 1923–1990” [Ordinul cehoslovac al Leului Alb, 1923–1990] (PDF). Archiv Kanceláře prezidenta republiky. Accesat în .
- S. Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, vol. II, București: Bibliografia, 1935
- H. St. Ștraitman, „Legăturile româno–polone după 1863”, în Societatea de Mâine, nr. 25–26/1926
- 1 2 „Capitala în 24 ore. Un nou asasinat comis în str. Filaret”, în Timpul, 24 mai 1945, p. 2
- Victor Durnea, „Primii pași ai Societății Scriitorilor Români (II). Problema «actului de naționalitate»”, în Transilvania, nr. 12/2005
- Israil Bercovici, „Postfață”, în Itzik Manger, Velvl Zbarjer scrie scrisori frumoasei Malcale, București: Editura Kriterion, 1992
- ↑ Camil Petrescu, „Conica teatrală. Teatrul Național: Dama cu camelii de Alex Dumas-fiul”, în Argus, 27 ianuarie 1927, p. 4
- ↑ „G. D. Pencioiu”, în Rampa, 8 iulie 1936, p. 1
- Șerban Cioculescu, Ovidiu Papadima, Alexandru Piru (coord.), Istoria literaturii române. III: Epoca marilor clasici, București: Editura Academiei, 1973
- Tudor Opriș, Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul școlii (1820–2000), București: Aramis Print, 2002
- 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Marian Petcu, Evoluții recente în jurnalismul autohton, Contributors.ro, 9 decembrie 2016
- 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 G. Brătescu, „Uniunea Ziariștilor Profesioniști, 1919 – 2009. Compendiu aniversar”, în Mesagerul de Bistrița-Năsăud, 11 decembrie 2009
- ↑ Alexandru Tzigara-Samurcaș, Memorii. I: 1872–1910, p. 111. București: Grai și Suflet – Cultura Națională, 1991. ISBN: 973-95405-1-1
- ↑ Thomas Huonker, Revolution, Moral & Kunst: Eduard Fuchs, Leben und Werk, pp. 25–26. Zürich: Limmat Verlag, 1985. ISBN: 3-85791-088-7
- ↑ Marin Bucur, „Primele zile ale posterității. Un neașteptat promovator al mitului eminescian: Vintilă C. A. Rosetti”, Viața Românească, vol. LXXXIV, nr. 6, iunie 1989, p. 65
- ↑ „Preumblărĭ în Bucurescĭ”, în Unirea, nr. 39/1891, p. 311
- ↑ Constantin Titel Petrescu, Socialismul în România. 1835 – 6 septembrie 1940, p. 91. București: Dacia Traiana, [n. y.]
- Lucreția Angheluță et al., Bibliografia românească modernă (1831–1918), vol. IV, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1996
- 1 2 Teodora Dumitru, Rețeaua modernităților: Paul de Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon, p. 216. București: Muzeul Național al Literaturii Române, 2016. ISBN: 978-973-167-360-8
- 1 2 3 „H. St. Streitman, ziarist-pensionar”, anunț mortuar, în Adevărul, 31 martie 1950, p. 2
- ↑ „Ediția IIa. Ultime informațiuni”, în Lupta, 6 septembrie 1895, p. 3
- ↑ Ilarie Chendi, Foiletoane, p. 238. București: Minerva, 1904
- ↑ „Ce e nou? D̦iariștii bucureșceni invitați la Budapesta”, în Familia, nr. 38/1897, p. 456
- ↑ „Scirile d̦ilei. Representarea unei piese românescĭ la Budapesta”, în Gazeta Transilvaniei, nr. 125/1900, pp. 2–3
- ↑ „Ultima oră. Expuilzărĭ”, în Adevărul, 14 mai 1899, p. 3
- 1 2 „Cronica săptămâneĭ. Indigenatele”, în Egalitatea, nr. 6/1903, p. 45
- ↑ „Ediția de dimineață. Informațiuni”, în Adevărul, 6 februarie 1903, p. 2
- 1 2 3 4 H. E., „Jelentéktelen üggyé zsugorodott a «kétázak» keresztelkedésről szóló szenzáció. Niemerower főrabbi nyilatkozata. Szenzációhajhász lapok fújták fel néhány ember kitérési akcióját”, în Új Kelet, vol. XX, nr. 5, ianuarie 1937, p. 3
- ↑ Dumitru Karnabatt, „Anchetele Curentului. Brăila care s'a dus... Brăila care se duce!...”, în Curentul, 14 iunie 1936, p. 9
- ↑ „Cronica zilei. Miercuri”, în Evenimentul, 31 octombrie 1902, p. 2
- ↑ Anuarul Bucurescilor pe anul 1904, p. 14. București: Carol Göbl, 1904
- ↑ Mihai Gafița, Duiliu Zamfirescu, p. 600. București: Editura pentru literatură, 1969
- ↑ Victor Durnea, „Constituirea Societății Scriitorilor Români (I)”, în Revista Română (ASTRA), nr. 40/2005
- ↑ Cyrano (George Ranetti), „Kneazul Moruzzi la Moși”, în Furnica, nr. 39/1905, p. 7
- ↑ Sc., „Revista generală. Notițe bibliografice”, în Sămănătorul, vol. VII, nr. 42, octombrie 1908, p. 957
- ↑ „Pentru D. Straitman”, în Furnica, nr. 43/1905, p. 10
- ↑ Philippe Di Folco, Les Grandes impostures littéraires, pp. 220–223. Paris: Éditions Écriture, 2006. ISBN: 2909240703
- Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, București: Editura pentru literatură, 1965
- ↑ Mihail Cruceanu, De vorbă cu trecutul..., p. 40. București: Editura Minerva, 1973. OCLC 82865987
- ↑ H. D., „Viața cărților. La început de veac. Gala Galaction și evreii”, în Buletinul Centrului, Muzeului și Arhivei Istorice a Evreilor din România, nr. 4–5, 2000, p. 143
- Dennis Deletant, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania, 1940–1944, Londra: Palgrave Macmillan, 2006
- Béla Vágó, „The Ambiguity of Collaborationism: The Center of the Jews in Romania (1942–1944)”, în Michael Marrus (coord.), The Nazi Holocaust, vol. 6/2, Westport: Meckler, 1989
- ↑ „Anunțuri judiciare. Licitațiuni. Corpul portăreilor tribunalului Ilfov”, în Monitorul Oficial, nr. 290/1911, p. 12125
- ↑ Mihail Șerban, „Cu d. Const. Banu, evocând trecutul. După 25 de ani dela apariția revistei Flacăra, fostul ei director ne vorbește despre începuturi, colaboratori și drumul parcurs”, în Adevărul, 27 iunie 1928, p. 3
- ↑ „Ultime informațiuni”, în Adevărul, 8 decembrie 1912, p. 3
- Nicolae Carandino, De la o zi la alta, București: Cartea Românească, 1979
- ↑ „Asociația generală a presei”, în Gazeta Ilustrată, nr. 13/1913, p. 12; Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altă dată. IV: 1910–1914, p. 130. București: Editura Ziarului Universul, 1936
- ↑ N. D. Cocea, „Cronica teatrală. Deschiderea stagiunii”, în Viața Românească, nr. 9/1910, pp. 476–477
- ↑ Romulus Cioflec, „In chestia evreiască. O anchetă a «Uniunii evreilor pământeni» în lumea politică românească”, în Gazeta Transilvaniei, nr. 265/1913, p. 2
- ↑ „Ultime informații”, în Opinia, 25 februarie 1914, p. 3
- ↑ „Un banchet al înfrățirei franco-română la București”, în Românul (Arad), nr. 57/1914, p. 5
- Arhibald, Porcii. Impresii din timpul ocupației, vol. II, București: Poporul, 1921
- ↑ Kiriak Napadarjan (George Ranetti), „Brașoave”, în Furnica, nr. 15/1915, p. 8
- Wilhelm Filderman, Adevărul asupra problemei evreești din România, București: Editura Hasefer, 2018
- ↑ Dimitrie Hogea, Din trecutul orașului Piatra-Neamț. Amintiri, pp. 227–228. Piatra-Neamț: Institutul de Arte Grafice Record, 1936
- „Cuvântarea dlui Dr. Valeriu Pop rostită la 7 iulie 1926 în Adunarea Deputaților”, în Înfrățirea Românească, nr. 19–20/1926
- ↑ Alexandru Macedonski, „Paginile zilei. Aparițiunea Renașterei” în Literatorul, nr. 2/1918, p. 7
- ↑ Aurelia Lăpușan, „Destinul unui căutător de certitudini, Vasile Canarache”, în Datina, vol. I, nr. 10, decembrie 2014, p. 18
- ↑ „Informații”, în Mișcarea, 30 iulie 1919, p. 2
- ↑ I. Peltz, „Scrisori din București. Mișcarea literară”, în Opinia, 6 februarie 1920, p. 1
- ↑ I. Peltz, „Amintiri de la Capșa”, în Almanahul Literar 1980, pp. 252–253
- Nicolae Scurtu, „Mareșalul Alexandru Averescu și scriitorii (1)”, în Lumea Militară, nr. 1/2006
- ↑ Lya Benjamin, „The Determinants of Jewish Identity in Inter-War Transylvania”, Erdélyi Magyar Adatbank reprint (originally published in the Universitatea Babeș-Bolyai Studia Judaica, 1996, pp. 68–77); retrieved 19 septembrie 2012
- Elisabetha Mănescu, Dr. M. Gaster: viața și opera sa, București: Rotativa, 1940
- Florin-Răzvan Mihai, „Dinamica electorală a candidaților minoritari din Bucovina la alegerile generale din România interbelică”, în Vasile Ciobanu și Sorin Radu (coord.), Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX, vol. V, Sibiu: TechnoMedia, 2010
- Simion Costea, România și Proiectul Briand de Uniune Europeană, Târgu Mureș: Universitatea Petru Maior, 2004
- 1 2 3 Geo Șerban, „Mozaic. «Omul de pe stradă», un faimos condei”, în Realitatea Evreiască, nr. 454–455, iulie–august 2015, p. 16
- Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, București: Cartea Românească, 2007
- 1 2 V. Dănoiu, „Evreii în Cultura Română. I”, în Contimporanul, nr. 39–40/1923, [p. 4] (digitizat de Universitatea Babeș-Bolyai Transsylvanica Online Library). For the identification of Fondane as „Dănoiu”, see Sofia Milancovici, „Benjamin Fundoianu / Benjamin Fondane: o biografie româno-franceză”, în the Goldiș University of Arad Studii de Știință și Cultură, nr. 1 (12), martie 2008, p. 77
- ↑ „Ultima Oră. Procesul comuniștilor. Depoziția d-lui prof. univ. I. Bogdan”, în Lupta, 28 aprilie 1922, p. 4
- ↑ Emilia Faur, „Leftist Critique or Fight for Democracy? Contimporanul Covering the Trial from Dealul Spirii”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Philosophia, Special Issue, noiembrie 2019, p. 73
- ↑ „Congresul ziariștilor minoritari la Arad”, în Vestul României, nr. 17/1923, p. 3 (digitizat de Universitatea Babeș-Bolyai Transsylvanica Online Library)
- ↑ I. Florin, „În jurul afacerii din Dayton. Ce e darwinismul?”, în Adevărul, 8 august 1925, p. 2
- ↑ Garabet Ibrăileanu, Scriitori Romîni și Străini, pp. 219–223. Iași: Viața Romînească, 1926
- ↑ Florin Colonaș, „Avangarda de la A la Z. Marcel Iancu și revista Puntea de Fildeș”, în Mozaicul, vol. XXIII, nr. 7–8, 2020, p. 21
- ↑ „«Ni trebuie un partid antisemit»”, în Mișcarea, 2 august 1925, p. 1
- ↑ „Rezultatul alegerilor pentru senatorii consiliilor județene și comunale”, în Cuvântul Ardealului, 27 iunie 1926, p. 4
- ↑ „Minoritățile în focul concentric”, în Glasul Minorităților, vol. IV, nr. 5–6, mai–iunie 1926, p. 131
- 1 2 „Polemici. Indelicatețe”, în Dreptatea, 6 decembrie 1928, p. 1
- ↑ „Cuvântarea dlui Dr. Valeriu Pop rostită la 7 iulie 1926 în Adunarea Deputaților”, în Înfrățirea Românească, nr. 19–20/1926, p. 4; „Daltonismul național”, în Chemarea Tinerimei Române, nr. 7/1926, p. 2 (digitizat de Universitatea Babeș-Bolyai Transsylvanica Online Library)
- ↑ „Senatul. Ședința de joi 15 iulie dimineața. Inchiderea sesiunei. Spulberarea unei calomnii”, în Aurora, 17 iulie 1926, p. 4
- ↑ „Informații”, în Neamul Românesc, 16 august 1924, p. 2
- 1 2 „Curier literar”, în Cuvântul, 23 decembrie 1928, p. 2
- ↑ Leon Feraru, „Rumanian Literary News”, în The Romanic Review, No. 2/1929, p. 185 (digitizat de Bibliothèque nationale de France Gallica digital library)
- 1 2 „Tatarescu, Titulescu és a kor nagy szociális problémái. Pamfil Seicaru folytatja támadásait Tatarescu ellen”, în Új Kelet, vol. XXIII, nr. 185, august 1940, p. 3
- ↑ Marian Moșneagu, „Presa română interbelică și starea de asediu. Cazul Alba Iulia”, în Marian Moșneagu, Petrișor Florea, Cornel Țucă (eds.), Armata română și societatea civilă. Studii și comunicări prezentate la sesiunea științifică dedicată Zilei Arhivelor Militare și aniversării a 92 de ani de la înființarea Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice și a 145 de ani de la înființarea Serviciului Istoric al Armatei. Pitești, 28 iulie 2012, pp. 85–87. Brăila: Editura Istros, 2012. ISBN: 978-606-654-036-0
- ↑ Compte rendu de la XXVe conférence tenue à Berlin du 23 au 28 août 1928. Publié par le bureau interparlementaire, p. 547. Geneva: Éditions Payot, 1928 (digitizat de Bibliothèque nationale de France Gallica digital library)
- ↑ „Conferința Micii antante a presei. Dezbaterile ședinței de eri după amiază”, în Adevărul, 22 iunie 1928, p. 3
- ↑ Octavian Goga, Mustul care fierbe, p. 97. București: Imprimeria Statului, [n. y.]
- ↑ „Buletin Bibliografic”, în Dreptatea, 29 aprilie 1929, p. 5
- ↑ „Excursia ziariștilor români în Polonia”, în Curentul, 28 august 1929, p. 7
- ↑ C. Bleba, „Tone de ironie...”, în Epoca, 21 august 1931, p. 1
- ↑ Ion Sava, „Văzut de Ion Sava: Dl. Titulescu”, în Lumea Politică și Socială, 22 august 1931, p. 2
- 1 2 Alexandru Robot, „Căți noui. H.-St. Streitman, Mi se pare că...”, în Rampa, 19 ianuarie 1934, pp. 1–2
- ↑ Coco, „Vorbe. Mâinile D-lui Duca”, în Bilete de Papagal, vol. III, nr. 464, iulie 1930, p. 12
- ↑ G. I. Duca, Cronica unui român în veacul XX, vol. II, p. 106. Munich: Jon Dumitru Verlag, 1984
- ↑ Nichifor Crainic, „D. Eduard Mirto sau între da și nu”, în Calendarul, 26 septembrie 1932, p. 1
- Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. I, București: Machiavelli, 1998
- ↑ „Vânzări mobiliare. Corpul Port. Trib. Ilfov”, în Viitorul, 22 aprilie 1932, p. 2
- 1 2 Doctorul Ygrec, „Caleidoscopul vieții intelectuale. Litere, știință, artă: Mi se pare că...”, în Adevărul, 29 decembrie 1933, p. 2
- ↑ Pompiliu Păltânea, „Chronique de Roumanie”, în Mercure de France, nr. 867, august 1934, p. 643 (digitizat de Bibliothèque nationale de France Gallica digital library)
- ↑ „Moartea lui Eugen Goga”, în Curentul, 6 iunie 1935, p. 9
- ↑ „«Oamenii de ordine» ai domnului Tătărăscu ”, în Dreptatea, 3 octombrie 1935, p. 1
- ↑ Geo Șerban, „Causeries du lundi”, în România Literară, nr. 25/2000
- ↑ „Procesul incidentelor dela atelierele Grivița. Ziua XXV-a”, în Dimineața, 18 august 1933, p. 8; Elis Neagoe-Pleșa, „Gheorghe Gheorghiu-Dej și «procesul ceferiștilor» (1933–1934)”, în Adrian Cioroianu (ed.), Comuniștii înainte de comunism: procese și condamnări ale ilegaliștilor din România, p. 101. București: Editura Universității București, 2014. ISBN: 978-606-16-0520-0
- ↑ „Caleidoscopul vieții intelectuale. Litere, știință, artă: Cărți și reviste”, în Adevărul, 7 februarie 1936, p. 2
- ↑ „Viitoarele conferințe dela cercul «Libertatea»”, în Adevărul, 3 ianuarie 1933, p. 5
- ↑ Mihai Lisei, „Reportajul românesc interbelic. Teme și dezbateri (II)”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Ephemerides, vol. LVI, nr. 1, iunie 2011, p. 167
- ↑ Alexandru Rosetti, „Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II. Scopurile Fundației și programul de editură pe anul 1934”, în Sebastian Sârcă (ed.), Orele culturii. Antologie de conferințe din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune. Volumul I, 1931–1935, p. 88. București: Societatea Română de Radiodifuziune, 1998. ISBN: 973-98662-5-5
- ↑ „Ziariști români decorați de președintele Beneș. Solemnitatea dela Legația Cehă”, în Adevărul, 21 mai 1937, p. 3
- ↑ „O lucrare de valoare care se trimite gratuit”, în Cuvântul, 21 noiembrie 1929, p. 2
- ↑ „Memento conferințe”, în Rampa, 21 februarie 1934, p. 4
- ↑ „Ultima oră. Un decet pentru reglementarea presei. Anularea permiselor ziariștilor evrei”, în Curentul, 2 ianuarie 1938, p. 8
- ↑ „Cronica judiciară. Arestarea avocatului Radu Streitman”, în Cuvântul, 2 februarie 1938, p. 2
- ↑ Ladmiss Andreescu, „Iudeii în literatura noastră”, în Universul Literar, nr. 29/1940, p. 2 (digitizat de Universitatea Babeș-Bolyai Transsylvanica Online Library)
- ↑ Marian Petcu, „Sindicatul Ziariștilor din București, după 120 de ani”, în Me.Dok, nr. 4/2021, p. 24
- ↑ George Potra, Pro și contra Titulescu, vol. III, p. 129. București: Fundația Europeană Titulescu, 2012. ISBN: 978-606-8091-13-6
- Teodor Wexler și Mihaela Popov, Anchete și procese uitate, 1945–1960, vol. I, București: Fundația W. Filderman
- Adina Babeș, „Jewish Life in Bucharest at the Time of the Holocaust (A Research Based on the Survivors' Diaries)”, în Holocaust. Studii și Cercetări, vol. VIII, nr. 1/2015
- ↑ Edward Kanterian, „Subiectivitate și obiectivitate în Jurnalul lui Mihail Sebastian”, în Revista 22, Bucureștiul Cultural supplement, nr. 11/2007
- ↑ „Deciziuni. Președinția Consiliului de Miniștri”, în Monitorul Oficial, nr. 38/1942, p. 994
- 1 2 3 4 Lucian Zeev-Herșcovici, „David (Dadu) Rosenkranz. Din viața unui avocat și lider evreu din România în secolul XX”, în Revista ProLitera, 3 februarie 2018
- Carol Iancu, „Le grand rabbin Alexandre Safran et le sauvetage des Juifs de Roumanie pendant la Shoah”, în Revue des Études Juives, vol. 167, nr. 1–2/2008
- ↑ Adrian Cioflâncă, „Erasing Memory. The Destruction of the Old Jewish Cemeteries in Bucharest and Iași during Ion Antonescu's Regime”, în Revista de Istorie a Evreilor, nr. 1 (16–17), 2016, pp. 323–324
- Alexandru Șafran, „Memoriile Șef-rabinului Dr. Alexandru Șafran. IV”, în Minimum, vol. IV, nr. 44/1990
- ↑ Alexandru Mirodan, „Dicționar neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română. D.”, în Minimum, vol. VI, nr. 60, martie 1992, pp. 43–44
- ↑ Hildrun Glass, „Câteva note despre activitatea iui Avram L. Zissu”, în Liviu Rotman, Camelia Crăciun, Ana-Gabriela Vasiliu (eds.), Noi perspective în istoriografia evreilor din România, p. 164. București: Federația Comunităților Evreiești din România & Editura Hasefer, 2010
- 1 2 Tudor Arghezi, „Centrala evreilor”, în Bilete de Papagal, nr. 41, 1945, p. 1
- Matei Cazacu, „La disparition des Juifs de Roumanie”, în Matériaux pour l’Histoire de Notre Temps, vol. 71/2003
- Mihaela Gligor, Note în procesul de epurare a filosofului Iosif Brucăr, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2018
- Silvia Mitricioaei, „Iudaism și pedagogie sionistă în opera de tinerețe a lui Theodor (Loewenstein) Lavi”, în Lucian Nastasă și Dragoș Sdrobiș (coord.), Politici culturale și modele intelectuale în România, Cluj-Napoca: Editura Mega, 2013
- Mișu Benvenisti, Sionismul în vremea prigoanei, București: Imprimeriile Independența, 1944
- ↑ „Informațiuni”, în Curentul, 30 decembrie 1942, p. 3
- ↑ Yehuda Bauer, American Jewry and the Holocaust: The American Jewish Joint Distribution Committee, 1939–1945, p. 343. Detroit: Wayne State University Press, 1989. ISBN: 978-0-8143-4348-7
- ↑ H. D., „Elocvența documentelor — aprilie 1943. Ostaticii din București”, în Buletinul Centrului, Muzeului și Arhivei Istorice a Evreilor din România, nr. 11, 2005, p. 52
- ↑ „Știri și polemici. D. Streitman și problema originii!...”, în Porunca Vremii, 20 august 1943, p. 4
- ↑ Tudor Arghezi, „75 de ani”, în Bilete de Papagal, nr. 46, 1945, p. 1
- ↑ I. Herzig, „Monumente. Dadu Rosenkranz”, în Tineretul Nou/Hanoar Hazioni, vol. II, nr. 15–16, iulie 1945, p. 8
- Miriam Caloianu, „Biografie Theodor Lavi”, în Mihaela Gligor și Miriam Caloianu (coord.), Teodor Lavi în corespondență, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2014
- ↑ „Activitatea acuzatorilor publici”, în Universul, 8 martie 1945, p. 3
- ↑ „Epurația la Federația Uniunilor de Comunități Evreești”, în Scînteia, 8 aprilie 1945, p. 5
- ↑ Lucian Nastasă, „Sfârșit de istorie. Evreii din România (1945–1965)”, în Jakab Albert Zsolt, Peti Lehel (eds.), Procese și contexte social-identitare la minoritățile din România, p. 168. Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale & Editura Kriterion, 2009. ISBN: 978-606-92223-5-5
- ↑ Ioan Lăcustă, „În București, acum 50 de ani”, în Magazin Istoric, iulie 1996, p. 58
- ↑ „Anexe”, în Ionuț Costea, István Kiraly, Doru Radoslav (eds.), Fond Secret. Fond S „Special”. Contribuții la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România. Studiu de caz. Librăria Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, p. 242. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1995. ISBN: 973-35-0536-6
- ↑ „Șezătoarea Ateneului popular Tudor Vladimirescu”, în Adevărul, 17 septembrie 1947, p. 2
- ↑ „Șezătoarea Ateneului popular Gh. Gheorghiu-Dej”, în Universul, 9 mai 1948, p. 2
- ↑ Mihaela Gligor, Enric Furtună, Henry Marcus, Corespondența Enric Furtună – Henry Marcus, p. 50. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2020. ISBN: 978-606-37-0769-8
- ↑ Alexandru Voitin, „Adio, majestate!. Tabloul 2”, în Scînteia tineretului, 23 decembrie 1967, p. 3
- ↑ Victor Parhon, „Teatru. Spectacolele săptămînii. Premieră la Baia Mare”, în Contemporanul, nr. 44/1972, p. 4
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
Materiale media legate de Henric Streitman la Wikimedia Commons
- „Viața comunităților evreiești din România în timpul lui Ion Antonescu” (PDF). Yad Vashem. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
- Nașteri în 1873
- Decese în 1950
- Oameni din Piatra Neamț
- Evrei români
- Evrei din extrema dreaptă
- Jurnaliști evrei
- Jurnaliști români
- Eseiști români
- Politicieni români
- Politicieni români din secolul al XX-lea
- Senatori români
- Membri ai Partidului Poporului
- Anticomuniști români
- Traducători români
- Traducători din germană în română
- Scriitori ai revistei Contimporanul
- Avangarda artistică românească